Pe măsură ce ne maturizăm devenim mai înțelepți, mai precauți, mai chibzuiți (și enumerarea ar putea continua). Se presupune că odată cu vârsta și cu experiențele trăite învățăm să facem alegeri din ce în ce mai bune. Dar cât de înțelepți, de precauți și de chibzuiți să devenim? Linia de demarcație dintre toate aceste caracteristici ale omului matur și teama de a acționa îmi pare că devine tot mai fină pe măsură ce anii trec. Oare cum se face că odată cu pierderea inocenței și temperarea entuziasmului care cândva ar fi putut muta munții din loc devenim tot mai temători? De ce vârsta ne face să ne gâdim atât de mult la consecințe?

Se spune că cele mai bune lucruri vin în viață când te aștepți mai puțin. Dar nu poți trăi fără să te aștepți la nimic! Îți trebuie un scop, un ideal, o misiune stelară! Îți trebuie un motiv să te trezești în fiecare zi și să o iei de la capăt, la fel cum natura o face la fiecare răsărit de soare. Dar undeva lucrurile nu se leagă…

Știți fascinația femeii pentru nuntă și tot ceea ce implică ceremonia aferentă. Știți cu siguranță că fiecare dintre noi suntem educate pentru ca mai devreme sau mai târziu să fim bune de măritat. Dar dacă Făt Frumos nu ne-a ieșit în cale pe când aveam vreo 20 de ani, nici Harap-Alb și nici Prințul călare pe cal alb nu ne mai fac să tresărim la fiecare gest al lor. Și asta pentru că am văzut și am trăit suficiente experiențe similare ca să știm la ce să ne așteptăm de la ei. Dar ce s-a întâmplat cu fluturașii din stomac? Unde au zburat ei oare? Îmi imaginez că există undeva un tărâm fermecat în care toți acești fluturi mari, mici, colorați sau monocromi zboară nestingheriți. Acolo trăiesc în continuare și sentimentele și emoțiile noastre, care cândva ne făceau să roșim, să asudăm sau să ne fâstâcim. Ah cât de frumoase și de înălțătoare erau momentele în care fluturașii tăi din stomac se amestecau cu fluturașii lui. Pentru momentele acelea cred că fiecare dintre noi ne-ar dori să ne îndrăgostim în fiecare zi! Sau măcar o dată la câteva săptămâni!

Uneori mi-aș fi dorit să am o plasă de fluturi, cu care să îi țin în loc pe cei care m-au făcut să mă simt atât de vie cândva. Dar știu că orice lucru devine neinteresant prin uzanță, iar pe măsură ce ne obișnuim cu el nu ni se mai pare atât de nemaipomenit.

Acum în stomacul meu e liniște! În el mai trăiește un singur fluturaș. E mare, jucăuș și viu colorat! Îi simt aripile puternice cum bat de fiecare dată când mă gândesc la el. L-am convins să nu mai plec pe tărâmul fermecat al fluturilor. Și el a acceptat! De dragul meu, de dragul lui… Nici nu mai contează! Odată ce ceilalți fluturi și-au luat zborul am înțeles că cel mai important este să îl găsești și să îl păstrezi pe al tău. Toți ceilalți au fost acolo pentru a face jocul mai interesant.

Cândva broscuțele râioase și peștișorii de aur conviețuiau împreună în același lac liniștit, plin de nuferi și umbrit de sălcii pitice. Pentru fete erau destule broaște de pupat, iar pentru băieți îndeajuns de mulți pești fermecați de prins. Dorințe să aibă ei, că balta era plină de pește! Și de broaște după cum spuneam. Ei bine, în vremurile acelea toata lumea era fericită, iar universul lor părea nemărginit. Asta până într-o zi când lacul se făcu mare, iar marea ocean. Peștișorii o luară la vale, iar broaștele de-a valma după ei. Și uite așa apucară care încotro! Un peștișor la stânga, trei la dreapta, patru în față și doi pe nufăr cu-n broscoi. Singurul broscoi, că de restul broscărimii nici urmă! Degeaba striga el cât era ziua de lungă, căci din lac doar liniștea peștilor îi mai răspundea. Era doar el și frunzele de nufăr! Frunze pentru care altă dată se bătea cu ceilalți râioși să prindă un loc în față, că poate poate vreo prințesă va veni și va rupe vraja lui. Vâltoarea apelor părea să fi risipit până și prințesele. De zile bune nu mai trecuse nimeni pe la lac. Nici peștișorii de aur nu mai erau la căutare, ei, care altă dată, erau averea oricărui băiat sărman. Să se fi îmbogățit cu toții peste noapte? Să se fi îndrăgostit subit departe de lac? Cine-ar putea știi? Regele broscoi! De fapt Unicul broscoi! Așa își ziseră într-un glas peștișorii. Înțeleseseră ei că ceva se întâmplase cu lacul lor cel liniștit, dar prea multe n-aveau ce face. Hotărâră să o ia în jos pe apă, în căutarea vechilor colocatari. Broscoiul însă trebuia s-o ia pe uscat, să caute fetele și băieții, ce altă dată dădeau sens existenței lor. Zis și făcut! Peștișorii în aval, unicul brosoi pe uscat. Stabiliră să se revadă pe frunza lor de nufăr după ce soarele va fi apus de trei ori în lac!

Primii porniră la drum peștișorii. O bucată de vreme înotară împreună. Drumul le păru mai scurt. Până la un moment dat când în fața lor se căscă un hău adânc, iar apa începu să se învolbureze. Ajunseseră la o cascadă, dar ei n-aveau de unde a ști, căci astfel de lucruri nu se pomeniseră nicicând pe lacul umbrit de sălcii pitice. Apa îi despărți de nu se mai văzu la ochi peștișor cu peștișor. Erau de acum fiecare pe cont propriu.

În timpul ăsta, unicul broscoi își luă la revedere la de la frunza lui de nufăr și țup pe mal. Țup țup prin iarbă, țup țup prin flori, ajunse el la un drum. Când, deodată, un zgomot puternic îl asurzi. După pocnitura aceea ca un trasnet în plină toamnă, un fum negru și înecăcios îl lovi în nas. Căzu la pământ și rămase acolo minute în șir. Lacrimile începură a-i curge pe față. Pe de o parte de la fumul apăsător, pe de altă parte de la durerea pe care o simți în suflet. Nu așa era iubirea pe care o cunoscuse el. Iubirea nu durea, chiar dacă trebuia să o aștepți ori să te lupți pentru ea cu restul broscărimii. Căutarea ei era mai dureroasă decât orice altceva trăise el până atunci. Dar cum singur nu dorea a fi, își luă inima în dinți și o porni iar la drum. Țup țup peste dealuri, țup țup peste câmpii, iubirea parcă fugea de el. Nici urmă de fată în calea sa. Asta până într-o zi. A doua mai exact, căci în a treia trebuia să își reîntâlnească prietenii aurii pe lac. În acea zi o arătare mare din lemn ca de salcie, cu spărturi în ea ca liciul apei îi ieși în cale. Era o casă, dar unicul broscoi n-avea de unde a ști, căci nu văzuse în viața lui așa ceva. Ochii îi ieșiră din cap de mirare, iar urechile i se ascuțiră ca la ac când din arătarea aceea ciudată se auzi un glas. Un glas pe care îl mai auzise în trecut. Era real, nu visa! Era glasul fetei ca venise pe la lac cu câteva zile înainte ca lacul să o ia la vale. Se oglindi într-un ciob, își făcu freza și începu a orăcăi în fața arătorii cât îl țineau plămânii de tare. Tocmai când era pe punctul de a-și pierde vocea, arătarea se crăpă la mijloc și din ea, ce să vezi, mândrețe de fată. Timpul parcă se opri în loc, dar în loc cum stătea îi trecu prin față întreaga lui viață broscărească: cum se urca pe frunză și cânta, cum înota spre mal să-l vadă fetele ce poposeau pe acolo, cum n-avea ochi pentru niciuna din broscuțele din lac. El era Regele Broscoi, iar astăzi menirea lui avea să se împlinească! Fata ce-i ieși în cale era cea pe care o așteptase o viață întreagă! Fără să mai stea pe gânduri, țup în brațelei ei. Ochii închiși, buzele țuguiate, numai bune de pupat. Dar în loc de pupat, fata îl aruncă cât colo. În saltul său i se păru că-și vede frunza lui de nufăr. Atât de tare îl azvârli. Fata țipa și arunca după el pietre. Se adăposti sub un ciot de lemn. Nu mai înțelegea nimic! Nu așa era finalul poveștilor de iubire pe care le văzuse el pe lac. Nu așa trebuia să fie soarta Unicului broscoi. Prăfuit și îngândurat, făcu cale întoarsă și o porni spre casă. Rănit în suflet de reacția fetei și în piciorul stâng de pietre, broscoiul ajunse cu greu la lac. Acolo nici urmă de peștișori. Aceeași liniște apăsătoare ca cea de după furtună. Stătu o zi, stătu doua, nimic! Era singur singurel! Lacul înghesuit de altă dată era doar pentru el. Cândva visase la toate astea, acum însă îi părea un coșmar. Un coșmar din care vroia să se trezească cât mai curând. Dar cum nu mai era niciun peștișor de aur prin preajmă să-i împlinească dorința, rămase așa…Până într-o bună zi, când din celălalt capăt de lac se auzi un simplu ”oac”. Simplu am spune noi, dar pentru el era mai mult de atât. Năuc porni într-acolo. Nu știa dacă e vis ori e aievea. Școp de la iubirea neînțeleasă a fetei, îi luă ceva vreme să străbată lacul. Era liniște din nou! Se întristă și dădu să se întoarcă. Când, de odată, același sunet slab i se contură în urechi. De sub o frunză de nufăr doi ochi mici și strălucitori. Rămase mut de uimire. Dintr-odată nu mai era singur pe lac. O broscuță verzulie îi zâmbea tocmai lui. Lui, Unicului Broscoi! Regele Broscoi! În sfârșit îi zâmbea cineva! Și nici nu mai conta ca nu era fata la care visase atâtea veri de-a rândul ori că vraja lui părea de nerupt. Broscuța îi zâmbise lui!

Așa se face că iarna trecu și acum era primăvară din nou pe lac. Cele două broscuțe erau zâmbitoare și fericite pe lacul acela mare, rămas numai al lor. Dar odată cu vremea bună începură și fetele să se adune la mal. Degeaba însă! Unicul broscoi era fericit și nu mai avea ochi decât pentru broscuța lui. Renunțase demult la visul lui de a rupe vraja. Înțelesese că fetele rămân tot fete, iar broscuțele tot broscuțe. Fetele însă au continuat să mai spere o vreme la prințul ce va ieși din ape. Văzând ele că nici picior de prinț nu se mai arată, își amintiră de peștișorii de aur și de dorințele ce le împliniseră băieților din sat. N-au aflat însă că apa aceea mare a luat peștișorii și acum ei rătăcesc prin lumea largă, departe de oameni și năvodurile lor.

Femeia:

Vreau o maşină nouă, albastră, o casă mai mare şi un job mai bun. Vreau o vacanţă în jurul lumii, o baie-n piscină  înainte de apus. Vreau să stau la plajă cât e ziua de lungă, lipsită de griji şi, de ce nu, de bani, să înot cu delfini şi cu lei de mare, apoi să alerg cu copiii în parc. Vreau o familie mare şi simplă, alături de un… miliardar. Vreau rochia verde, aceea de seară, şi perechea de pantofi din vitrina la mall. Vreau să fie vară aproape tot timpul, să nu dau examene ori să  tocesc. Vreau să fiu blondă, înaltă şi voluptoasă, să întoarcă privirea orice bărbat. Vreau respect şi apreciere, că n-am învăţat degeaba la bac. Mai vreau o femeie să mă ajute la treabă, m-am săturat de spălat şi călcat. Vreau o lume în care nimeni nu plânge şi nu există niciun bolnav. Vreau să merg la petreceri luxoase, cu actori celebri şi investitori. Vreau o viaţă simplă, cu-o casă la ţară, unde să stau seara-n cerdac. Vreau şi tot vreau, că mai vreau să mai vreau tot ce vreau şi vreau şi mai vreau, vreau, vreau, vreau, vreau!!!!

Ea a fost femeia…

Bărbatul acum:

Vreau să lenevesc toată ziua la soare, cu o bere rece sub nas, să mă uit la tv o lună întreagă şi dacă se poate, o nevastă să am.

Femeia din nou:

Şi vreau ca bărbatul să mă ajute în casă, să lase berea şi meciul de box, să n-adoarmă la soare cu pizza în mână şi nici să nu plece seara-n oraş.

Bărbatul:

Mai vreau ca femeia să fie mută – învăţ eu câteva semne pentru ea – să nu mă bată la cap cât e ziua de lungă, când tot ce am chef este să zac în pat.

Femeia, iar:

Vreau pace în lume şi zile senine, oameni frumoşi şi zâmbitori, vreau ca el să mă ţină în braţe şi micul dejun să-l aducă la pat. Vreau să îmi ia diamante imense, inele, brăţări şi rochii de bal. Vreau să mă poarte în lumea întreagă, ca un prinţ pe calul său alb.

Bărbatul:

….

Femeia iar şi iar:

Vreau să mă ducă în împărăţie, să fiu prinţesă sau ceva mai sus. Vreau să-mi dedice o poezie, să-mi cânte iubirea pân’ la apus. Căci eu sunt prinţesă şi aşa se cuvine, altfel mă jur c-am să fug cu-n supus!

Peştişorul auriu:

Femeia e plină de dorinţe ascunse sau nu sunt ascunse de mi le-a zis. Bărbatul e leneş şi-are idei fix, mai simplu de zis şi de-ndeplinit. Să-mpac femeia şi bărbatul e o muncă enormă, de nedescris. Aşa c-aleg unul, iertat fie-mi păcatul, că şi eu sunt unul şi nu prea voinic. Deci berea să curgă şi soare să fie şi poate femei ce vorbesc încet, că mute cu toate n-a văzut el Pământul şi-i pe aici dinainte de toţi. Aşa ca femeie aşteaptă-ţi rândul, poate apare vreun vrăjitor. În globu-i de sticlă el vede norocul şi cine ştie, o izbuti, să-mpace el ceata cea femeiască, fiindcă eu unul m-am plictisit. Aşa că vă las, vă spun azi adio, femeii să îi reproşaţi, că eu, peştişorul, cu berea în mână m-am pus la soare şi la bronzat.

Zilele trecute m-am întâlnit cu broasca râioasă. Arăta la fel de bine precum mi-o aminteam. Sau mi-l aminteam, dar în fine, să păstrăm acordul. Arăta ca scos din cutie, aranjat, spilcuit. Din punctul meu de vedere, e unul din broscoii aceia pentru care merită să te arunci în lac. Oh da! Fără nici cea mai mică ezitare! Când se umflă el aşa în guşă, ţanţos, cască nişte ochi albaştri de mai mare frumuseţea. Aşa a fermecat multe broscuţe! Dar el ştie că nu este un simplu râios şi de pe frunza lui de nufăr aruncă ochiade prinţeselor de pe mal. Şi ce să vezi? Prinţesele chiar se lasă fermecate de şarmul lui fără de margini, căci dacă ar fi avut margini se mulţumea cu ce găsea pe lacul lui. Dar el nu şi nu, iar prinţesele da şi da! O combinaţie de şanse câştigătoare pentru toată lumea aş putea zice, pentru că broscoiului tare îi mai place să fie sărutat, iar prinţesele nu se mai satură de romantism.

Azi aşa, mâine aşa, chipeşul broscoi a devenit din ce în ce mai chipeş, iar ochii lui tot mai fermecători. În sinea lui  însă a rămas tot un râios. Dar cine să vadă asta? Vreo prinţesă dornică să rupă vraja? Nicidecum! Căci pentru prinţese asta a devenit o sarcină stelară, să facă dintr-un broscoi un tânăr cinstit, la braţul căruia să cutreiere lumea.

Dar vă spuneam că l-am întâlnit şi eu pe broscoiul fără de asemănare, cu ochii mari, ca infinitul cerului. Şi cum puteam oare să mă lupt tocmai eu cu infinitul? Să fim serioşi! Nu au reuşit asta cercetătorii americani şi oamenii de ştiinţă britanici, cum aş fi putut să o fac chiar eu? Şi prinsă în mrejele lui am stat o vreme bună, căci era bine şi frumos pe lacul lui. Şi aş fi stat aşa mult şi bine dacă nu făceam…râie! Da, ştiu, pare a fi o boală nedemnă de o prinţesă, dar, ce să vezi, n-a fost chiar aşa! Râia place prinţesele la fel de tare precum le place şi broscoiul. Şi astfel, o iubire sinceră între o prinţesă şi o broască s-a transformat într-un menaj în trei, deloc confortabil pentru o fiinţă nobilă şi, pe alocuri, cu sânge albastru. Acum câtă iubire să ai şi pentru un broscoi? Şi câte sărutări să îi dai pentru a rupe vraja? În manualul de bune maniere nu spune nimic despre cum să treci cu bine peste o astfel de situaţie, deci lucrurile pot deveni de-a dreptul confuze. Iar o prinţesă confuză şi plină de râie e de nepermis!!! Iată o dilemă aproape la fel de mare precum cea legată de facerea lumii! Serios, nu glumesc! Chiar credeţi că e atât de simplu să renunţi la broasca ta râioasă în care ţi-ai pus toate speranţele că te va face doamna X? Ai fi renunţat şi la titlul nobiliar pentru un nume cumsecade, dar, din păcate, un râios nu poate face din tine decât maxim “Doamna Broască”. Iar asta evident că nu se face. Darămite, “Prinţesa Broască”?

Dar povestea nu se termină aici, căci romantismul, se ştie, curge cot la cot cu sângele albastru al prinţeselor şi mai puţin cu ochii albaştri ai broscoilor. Aşa că nu vă miraţi când  zăriţi vreo fată la margine de lac. Nu are de gând să se arunce! Îl aşteaptă pe peştişorul auriu să o vindece de râie. Între timp mai aruncă priviri complice către broscoiul cel chipeş. Că doar ce să facă? Aşteptarea e lungă, iar peştişorul auriu e unul singur…

Harap-Alb merge la sală, se îmbracă la costum şi pleacă în fiecare dimineaţă la birou. Evident, nu înainte de a-şi face freza şi a se parfuma cu o esenţă tare. Harap-Alb este pedant, manierat şi cu cel puţin o diplomă de la o şcoală de prestigiu. Confundat adesea cu Făt-Frumos, el se remarcă în special prin trăsăturile de caracter, nu doar prin cele fizice. Ei dar cine are ochi să îl vadă? Pai cam toată lumea şi asta este adevarata problemă! De ce? Pentru că piaţa este mare, iar concurenţa şi mai şi.

După cum spuneam în povestea prinţeselor şi a super-eroilor, mintea oamenilor este pervertită de idei preconcepute. Cum pe Făt-Frumos l-am aşteptat toată adolescenţa şi n-a mai ajuns, a început căutarea frenetică a lui Harap-Alb. Dar, surpriză! Mai toate prinţesele şi-au dat seama cum stă treaba! Aşa ca au scos la înaintare ce aveau ele mai bun sau şi-au scos înaintarea la înaintare (fiecare cum a ştiut/putut mai bine) pentru  a concura cu succes la funcţia de “doamna Harap-Alb”.

Căutarea e bună, cel puţin până pe la vreo 25 de ani. După aia lumea începe să te bage în categoria fetelor bătrâne. “Ce mai aştepţi?”, “Nu mai fii aşa pretenţioasă!”, “Le cauţi la toţi nod în papură!”…Şi uite aşa începi să îţi pese mai mult de ce zic alţii şi mai puţin de ce crezi tu.

Eu cred că viaţa trebuie trăita intens, dar nu în pripă, că de una singură te poti descoperi, iar în doi te completezi. Mai cred că timpul este relativ şi că oricât am încerca să grăbim lucrurile şi ele au timpul lor.

Dar revenind la Harap-Alb, căci am văzut cum stă treaba cu Făt-Frumos. Harap-Alb este bărbatul matur, care ştie cine e şi pe cine vrea lângă el (sau cel puţin simulează asta). Aşa că îi place să joace şi să se joace un pic cu prinţesele înainte de a promite cuiva împărăţia. Cautarea frenetică începută de prinţese face din ele o pradă sigură. Orbite fiind de scopul lor, acela de a-l găsi pe Harap-Alb, vor să îl vadă în orice arătare ce le iese în cale. Mai ales după 30 de ani. Se conving pe ele însele că el este cel de care au nevoie, cel pe care l-au aşteptat şi după care au oftat ani de-a rândul. De fapt ele oftează după Făt-Frumos, doar că au uitat că vremea lui a trecut odată cu pubertatea. Până când se dezmeticesc şi realizează că încrederea le-a fost înşelată şi mândria încă o dată pătată, prinţesele gustă iar şi iar din pocalul amărăciunii.

Da, ştiu, tuturor ne plac finalurile fericite! Aşa că am să vă dau unul. Un final în care Harap-Alb vine cu flori la întalnirea cu prinţesa şi o ţine în braţe până în zori. Harap-Albul meu a venit! E drept ca l-am aşteptat vreo 27 de ani, dar şi drumul către castel a fost lung şi anevoios…

Încă din primele zile de viaţă, fetiţele sunt crescute precum nişte prinţese: totul este roz şi parfumat, iar manierele impuse sunt dintre cele mai alese. Cu cât cresc, cu atât le este inoculată  ideea că numai Făt-Frumos se poate ridica la nivelul lor. Iar nivelul este unul înalt, că doar părinţii, şi în special taţii, au grijă să le ferece din timp în Turnul de Cleştar, acolo unde nu poate ajunge decât un bărbat  cu adevărat adevărat. Aşa ca ei! Taţii sunt precum balaurii cu şapte capete! Ei vor încerca  să  ţină calea fiecărui pretendent ce va încerca să se apropie de palat. Cu atât mai mult cu cât orice un coate goale  le poate găsi adresa în cartea de telefon şi astfel pot profita oricând de inocenţa comorii lor.

Dar după ani şi ani de zile în care au fost bombardate cu povestea lui Făt-Frumos, fetele încep să îşi dorească tot mai mult să îl găsească. Şi îl caută şi îl caută, până când îl găsesc. Sau au impresia ca l-au găsit.  Practica şi realitatea au arătat că şi prinţesele au această impresie de mai multe ori în viaţă, nu doar fetele normale, dacă mai există aşa ceva…

Prima impresie contează! Normal, căci aşa începe totul! Iar cum prinţesele sunt educate să fie mofturoase şi pretenţioase, calificările sunt adesea istovitoare pentru bieţii candidaţi. Dar până la urmă unul reuşeşte să scape de hainele ponosite şi, cu un palton de împrumut, fură inima prinţesei şi înşală vigilenţa balaurului.

Dar, vedeţi voi, viaţa nu este un basm şi adesea primul Făt-Frumos încalecă pe şa şi o ia la trap mâncînd pământul! Aşa se face că fata este ferecată şi mai bine în turnul ei, unde are timp să se gândească şi mai mult la bărbatul pentru care va deschide a doua oară poarta castelului. Dar onoarea i-a fost deja pătată. Aşa că ea încearcă sa compenseze asta cu noi calităţi şi aptitudini: învaţă să gătească, să coasă, să calce…Dacă e mai independentă, îşi ia chiar şi serviciu. Şi uite aşa nici prinţesa nu mai este ce a fost şi nici Făt-Frumos ce credea ea.

Revenind la Făt-Frumos însă, el săracul e Făt-Frumos numai pentru prinţesă, căci pentru familia lui el este un super-erou. Da, exact, băiatul este crescut cu ideea că este un super-erou, că poate face lucruri extraordinare, ce vor schimba chiar şi lumea! Atât de nemaipoment este el! Dar observaţi diferenţa? Băiatul este crescut ca un super-erou şi perceput ca un Făt-Frumos de către prinţese. Şi atunci nu este normal ca el să nu ştie să se comporte conform aşteptărilor prinţeselor? Nu este o scuză pentru Feţii-Frumoşi sau Super-eroi, numiţi-i cum vreţi, este doar o explicaţie în termeni fantastici a unui fapt cât se poate de real. Avem o mulţime de aşteptări care, din păcate, nu corespund de fiecare dată cu realitatea. Şi asta în special din cauza percepţiilor noastre!

Mi-ar fi plăcut să pot scrie şi despre cum ne văd ei pe noi, dar, ca majoritatea fetelor, am fost crescută ca o prinţesă. Aşa că multă vreme am crezut că destinul meu va fi unul de poveste. Poveste, nepoveste, ideea e că n-a venit niciun Făt-Frumos călare care să mă răpeasca şi să mă ducă într-o lume în care e numai lapte şi miere. Dar ştie cineva pe unde umblă Harap-Alb?

Continuarea data viitoare….

Critică şi perfecţionistă din fire, Fecioarei îi place la nebunie să deţină controlul. Ea nu acţionează până când nu este convinsă că şi-a făcut planul perfect, în care totul merge ca la carte. În mintea Fecioarei se derulează o sumedenie de scenarii, chiar şi atunci când are de-a face cu cele mai banale chestiuni. Pentru ea nimic nu este întâmplător. Totul trebuie sa aibă logică!

Fecioara ar fi cea mai fericită dacă ar putea să îşi citească viitorul în fiecare secundă a vieţii sale. Conştientă că acest lucru este de-a dreptul imposibil, ea continuă să facă plan după plan, fără a lăsa nimic la voia întâmplării. Unii ar spune că nu are simţul aventurii în sânge. Alţii poate că îşi complică existenţa într-un mod inutil. Adevărul este că o Fecioară veritabilă este atât de creativă încât  îşi petrece mare parte din viaţă proiectînd, descoperind, transformînd.

Fecioara are un suflet de artist, iar ca orice artist ea încearcă să îşi construiască o lume în care să îi placă să trăiască. Lumea ei este plină de culoare, de trăire, de pasiune. Deoarece adesea interiorizează toate aceste stări, nu mulţi sunt cei care o pot înţelege cu adevărat. Însă atunci când se lasă descoperită, Fecioara poate fi de-a dreptul uimitoare. Umorul, creativitatea şi simtul său estetic sunt poate cele mai mari atuuri ale sale.

Aşa că dacă ai ocazia să întâlneşti o Fecioară, nu pierde ocazia de a o descoperi. S-ar putea să fii uimit, în ciuda pasiunii ei nebune de a face planuri şi de a ţine totul sub control!

Eu sunt Fecioară şi sunt mândră de asta!

Mare parte din timp ni-l pierdem cu lucruri mărunte, cotidiene. Ne enervăm când stăm la coadă să plătim o factură sau suntem blocaţi în trafic ore în şir. Ne dăm de ceasul morţii că am pierdut un job sau că am depăşit un deadline. Oftăm zile în şir după o pereche de pantofi pe care nu ne-o putem cumpăra şi pe care oricum am fi purtat-o de câteva ori până când ne-am fi plictisit de ea. Dar sunt toate acestea lucruri după care chiar merită să suferim?

Viaţa este atât de plină de emoţii şi de trăiri încât uneori ne este mult prea greu să o putem descrie în cuvinte. Doar atunci când ni se întâmplă ceva de-a dreptul important ne dăm seama ce vocabular sărac avem. Şi atunci mă întreb: ce poţi face când cuvintele sunt de prisos?

Astăzi un prieten drag mi-a dat o veste pe care nu aş fi vrut să o primesc vreodată. Nu am putut să îi spun decât că îl iubesc şi că îi sunt alături! Aş fi vrut să îi spun mult mai mult de atât, să îi şterg cumva durerea şi să îi alin suferinţa…Din păcate nu am găsit acea vorbă care să îi readucă bucuria. Dar poate că în astfel de clipe tăcerea face mai mult decât o mie de cuvinte…

Un înger a plecat dintre noi înainte să vină! Dumnezeu să îl aibă în pază! Sunt sigură că într-o bună zi se va întoarce printre noi, la părinţii care îl aşteptau cu atâta dragoaste!

Nu ştiu cum se face, dar când ne lăsăm un pic de muncă ne vine să ne lăsăm de tot. E ca un sistem propriu de autoapărare împotriva lumii capitaliste. Credeam că este ca mersul pe bicicletă: odată ce te urci din nou în şa ştii ce ai de făcut. De unde!!! Ni se resetează softul şi, pe alocuri, ni se strică şi placa de bază. Ca o consecinţă firească, stocăm mult mai puţine informaţii ca în trecut şi nici nu mai procesăm la fel de repede.

Dacă faza cu bicicleta nu a ţinut, poate merge cea cu sportul: e mai greu la început, dar pe măsură ce organismul se obişnuieşte cu efortul apar performanţele. Răspuns greşit! Vine o vreme în care ţi-e atât de bine ţie cu tine, încât responsabilităţile de adult se duc automat în recycle bin. Şi ar  rămâne acolo mult şi bine dacă nu ar suna cineva la uşă să îţi ceară banii de lumină. Şi uite aşa, un sunat la sonerie şi o factură, te trezesc la viaţă şi te obligă să bagi mâna în buzunar şi să fii un cetăţean responsabil, cel puţin pe scara blocului.

Urâm să admitem că îmbătrânim, deşi asta se întâmplă cu fiecare dintre noi, şi să constatăm că nu mai suntem ce am fost odată. Încă nu adormim cu ochelarii pe nas, dar cred că nici departe nu suntem. Cu toate astea ne consolăm cu faptul că şi cei din jur sunt cam la fel. Poate n-ar strica să ne automatizăm un pic, că doar suntem în era Wireless Facebook Blackberry. Sau să ne mai facem încă o partiţie, pentru acele lucruri pe care nu vrem să le facem,  dar din păcate trebuie….Sper să nu fie mai mare decât cea cu lucruri plăcute!

Vine o vreme când parcă întregul Univers comploteză împotriva noastră. Parcă toată lumea are grijă să ne spună că am îmbătrânit, ca ne-am îngrăşat, că nu am făcut copii la timp…Din păcate, aproape niciodată nu ni se spune cum putem îndrepta aceste lucruri pentru care suntem certaţi. Dar oare Universul nu se gândeşte că poate şi noi am vrea să îi reproşăm câte ceva?  Că poate uneori avem nevoie de o mână de ajutor?

Nu e ca şi când nu am fi în stare să facem lucrurile de unii singuri, ci pur şi simplu poate avem un timp al nostru, propriul nostru Univers interior!

În Universul meu sunt multe planete: planeta dragostei, a familiei, a carierei, a copiilor, a casei cu grădină şi gard alb…Sunt tot felul de planete! Big Bangul meu personal a avut loc pe 8 septembrie 1982. De atunci şi până acum au tot apărut şi dispărut planete. Altele nici nu s-au născut încă…Şi atunci cum putem face ca timpul nostru interior să rezoneze cu timpul universal?

Eu personal mă întorc la lucrurile simple, la mersul pe jos, la statul pe iarba în parc, la mersul la şcoală. Lucrurile rămân simple şi dacă ne îngrijim mai mult de propriul univers interior şi mai puţin de “scopul suprem pe care Marele Univers îl are cu fiecare dintre noi”.  Sunt convinsă că Universul, aşa în măreţia lui, îşi va schimba planurile ori de câte ori va constata că am găsit ceva în viaţă care ne place cu adevărat! Iar mie îmi plac o mie de lucruri: de la prietenii mei, la familia şi meseria pe care o am. Îmi place vara, soarele şi marea. Îmi plac oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă, atâta vreme cât ei îmi zâmbesc. Îmi place chipul pe care îl văd în fiecare dimineaţă când mă trezesc şi mirosul ceaiului de fructe de lângă laptopul cu taste obosite. Îmi plac atât de multe lucruri…Şi-mi vor plăcea şi mai multe, căci viaţa e plină de experienţe şi plăceri de la care nu ne putem da în lături!