Vine o vreme când parcă întregul Univers comploteză împotriva noastră. Parcă toată lumea are grijă să ne spună că am îmbătrânit, ca ne-am îngrăşat, că nu am făcut copii la timp…Din păcate, aproape niciodată nu ni se spune cum putem îndrepta aceste lucruri pentru care suntem certaţi. Dar oare Universul nu se gândeşte că poate şi noi am vrea să îi reproşăm câte ceva? Că poate uneori avem nevoie de o mână de ajutor?

Nu e ca şi când nu am fi în stare să facem lucrurile de unii singuri, ci pur şi simplu poate avem un timp al nostru, propriul Univers interior!

În Universul meu sunt multe planete: planeta dragostei, a familiei, a carierei, a copiilor, a casei cu grădină şi gard alb…Sunt tot felul de planete! Big Bangul meu personal a avut loc pe 8 septembrie 1982. De atunci şi până acum au tot apărut şi dispărut planete. Altele nici nu s-au născut încă…Şi atunci cum putem face ca timpul nostru interior să rezoneze cu timpul universal?

Eu personal mă întorc la lucrurile simple, la mersul pe jos, la statul pe iarba în parc, la mersul la şcoală. Lucrurile rămân simple şi dacă ne îngrijim mai mult de propriul univers interior şi mai puţin de “scopul suprem pe care Marele Univers îl are cu fiecare dintre noi”.  Sunt convinsă că Universul, aşa în măreţia lui, îşi va schimba planurile ori de câte ori va constata că am găsit ceva în viaţă care ne place cu adevărat! Iar mie îmi plac o mie de lucruri: de la prietenii mei, la familia şi meseria pe care o am. Îmi place vara, soarele şi marea. Îmi plac oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă, atâta vreme cât ei îmi zâmbesc. Îmi place chipul pe care îl văd în fiecare dimineaţă când mă trezesc şi mirosul ceaiului de fructe de lângă laptopul cu taste obosite. Îmi plac atât de multe lucruri…Şi-mi vor plăcea şi mai multe, căci viaţa e plină de experienţe şi plăceri de la care nu ne putem da în lături!

Războiul dintre generaţii începe devreme şi se termină târziu. Nu în sensul că începe la 8 dimineaţa şi se încheie la 12 noaptea, ci după ani şi ani de disputare a teritoriului şi impunere a regulilor.

În primii ani, cei care câştigă cu un scor zdrobitor sunt părinţii. Treptat ajungem să remizăm, ca mai târziu să putem să ne adjudecăm prima victorie furtunoasă. Dacă tragem linie, vedem că după nenumărate bătălii am cam ieşit înfrânţi, deşi trăim cu senzaţia că ne-am îmbunătăţit considerabil tehnica. Şi, aşa înfrânţi pe hârtie cum suntem, realizăm că acea ultimă luptă în care am cucerit tronul nu reprezintă decât transmirerea peste generaţii a securii războiului. Confruntarea continuă! Să nu aruncăm armele!

La mulţi ani, tata!

Se spune că vârsta este doar un număr, că un suflet de copil zace în fiecare dintre noi, adulţii, indiferent de momentul în care ne găsim. Uneori suntem atât de preocupaţi de statutul nostru de “om mare”, încât uităm să mai fim copii.

După ce trecem de  20 de ani, avem senzaţia că suntem într-adevăr cineva, că lumea nu e atât de mare şi că nici nu a mai întâlnit o asemenea capodoperă umană. La 15-16 ani e şi mai şi! Este perioada  în care avem senzaţia că putem muta munţii din loc, că viaţa este o arenă şi că noi suntem nişte artişti ce îi lasă pe toţi cu gura cascată. După ceva timp ni se confirmă faptul că viaţa este o arenă, dar mai degraba una de circ.  Deci pe undeva am avut dreptate…

Dar cum ajungem la această constatare? Foarte simplu! Atunci când ne dăm seama că i-am furat bufonului pâinea de la gură şi ne-am pricopsit şi cu nişte coarne imense (care în mod inexplicabil ne vin perfect pe cap), pe care le purtăm cu o graţie mai ceva ca la dresura de animale.

În adolescenţă, baieţii suferă de sindromul focii, le arunci mingea şi ei o prind cu bucurie pe nas, apoi o învârt aplaudându-şi până la epuizare propria performanţă. La tinereţe, baieţii se transformă în bărbaţi şi uşor uşor evoluează din mamiferele acelea draguţe şi naive în prădători. Regele junglei se trezeşte la viaţă! Şi odată trezit nici nu mai vrea să se culce, căci multe căprioare şi gazele îl ţin treaz, încât nu are încotro şi se adaptează treptat la viaţa de noapte.

Pe de alta parte, femeile se transformă și ele, din acele fiinţe gingaşe şi nevinovate, în feline, uneori aproape peste noapte. Vedeți totul are legătură cu noaptea! Ele însă îşi conservă această formă până când se mărită. După, multe renunţă la mieunat, ceea ce într-un fel e  de bine! Doar că noaptea toate pisicile sunt negre, iar când se aprinde lumina îşi aduc aminte de jungla în care trăiesc şi încep să îşi ascută ghearele.

Cu cât avansează în viaţă, căci în vârstă am convenit încă de la început că este irelevant, oamenii vor să se transforme în altceva. Rolurile se schimbă în permanenţă şi uneori nu apucăm să învăţăm prea multe din reprezentaţia anterioară.

Spre exemplu, pe la 30 de ani, femeia vrea să fie precum matca în stup: mama, slujită de restul albinelor. Bărbatul  în schimb, încă mai vrea să polenizeze cât mai multe flori, iar asta nu îi place deloc la matcă.

Mamifer, felină sau broască râioasă, toţi trecem prin transformările noastre. Într-un mod nefiresc evoluţia umană depinde de evoluţia creaturile din fiecare dintre noi. Din păcate, odată ce ai mai urcat o treaptă pe scara evoluţiei tale de homo sapiens, te-ai îndepărtat încă un pic de copilărie. E bine măcar că la bătrâneţe Dumnezeu ne ia minţile şi apucăm să mai gândim şi chiar să ne mai comportăm pentru ceva vreme la fel ca atunci când eram copii.  Păcat că “ambalajul” este ceva mai mare şi mai puţin estetic decât era în primii ani din viaţa…